Anca Pol

(pozele sunt făcute în 2002, singurul film foto pe care l-am făcut vreodată) Au fost vremuri, mult îndărătul vremurilor de acum, când oamenii se îndrăgosteau pe viaţă de un chip pictat în miniatură, înainte chiar de a vedea omul cu pricina aievea. Vreo peţitoare bătrână sau vreun sol de rang înalt aducea, învelit în văl de catifele, chipul (cel mai probabil deloc fidel redat) desenat minuscul, în ramă ovală bătută cu peruzele, al celui sau celei cu care ţi se propunea să te căsătoreşti. Iar tu îl priveai. Şi te îndrăgosteai, domnule. Pe loc. Creditai omul cu amor în alb. Tempora... : ) Ei, iaca aşa şi cu mine şi cu aparatul pe film care mi-a căzut din cer în braţe. Nu ştiu încă mai nimic despre el. Dar sunt îndrăgosită deja de chipurile voastre. Imperfecte. Minunate. *
« Previous · Lamur tujur · Next »


Leave a comment